Omul în mod natural e o ființă urâtă. Omule, ești urât! Și, nu te mai crede virtuos de la mama nu știu cui. Ei, ce zici acum? Te simți în pielea unui crocodil? Crocodilii au ochi frumoși, așa că ești departe de frumusețea lor naturală. Calmează-te, omule! Caută-ți de treburi și nu insista să-ți spun că ești frumos. De unde frumusețe? Nu-i de unde și resemnează-te! Ei, bine. Există ceva anume ce ne face frumoși. Frumusețea omului apare atunci când în inima lui există iubire. Astfel se întâmplă să se nască copii frumoși, fiindcă au mame și tați care le dăruiesc iubire chiar și înainte de naștere. Desigur că societatea are legile ei și o mare parte din copii își pierd frumusețea, nu pentru că nu sunt iubiți de părinții lor, ci pentru că ar fi invidiați de părinții altora. Invidia asta distruge frumosul din oameni, iar acest frumos se ascunde în încrederea de sine. Ai pierdut încrederea, ai pierdut totul. Și minunea e în faptul că merge un urât pe stradă. Se oprește și o analizează pe o urâtă. Urâta îl analizează pe urât și simte o stare de îndrăgosteală. Ea s-a îndrăgostit în momentul în care urâțenia lui i-a insuflet încredere, iar încrederea a trezit frumusețe pe chipul ei. El s-a îndrăgostit de frumusețea ei și nici măcar nu și-a dat seama că a ei frumusețe se datorează urâțeniei lui. Astfel și el capătă încredere și devine frumos. Și-apoi ne întrebăm, în mod paradoxal, de ce foștii iubiți sau fostele iubite par a nu mai avea frumusețea de cândva și sunt pe cât se poate de urâți. Cauza e clară, le lipsește încrederea pe care le-am dăruit-o cândva.